Florbela Espanca, între feminism și feminitate la începutul secolului 20
“O meu mundo não é como o dos outros, quero demais, exijo demais, há em mim uma sede de infinito, uma angústia constante que eu nem mesmo compreendo, pois estou longe de ser uma pessimista; sou antes uma exaltada, com uma alma intensa, violenta, atormentada, uma alma que se não sente bem onde está, que tem saudades… sei lá de quê! ”
― Florbela Espanca |
„Lumea mea nu este ca a celorlalți, vreau prea mult, cer prea mult, există în mine o sete de infinit, o durere constantă pe care nici eu nu o înțeleg, căci sunt departe de a fi o pesimistă; sunt mai degrabă o femeie exaltată, cu un suflet intens, violent, tulburat, un suflet care nu se simte bine unde este, căruia îi este dor… nu știu de ce anume!”
– Florbela Espanca |
Florbela Espanca, una dintre cele mai cunoscute figuri literare portugheze, a fost poetă și prozatoare, una dintre primele voci ale feminismului portughez. A trăit doar 36 de ani, însă povestea vieții ei este una cum nu se poate mai neobișnuită.
Flor Bela d’Alma da Conceição s-a născut în Vila Viçosa, în sudul Portugaliei, regiunea Alentejo, în casa lui João Maria Espanca, pantofar și neguțător de antichități. Autodidact și pasionat de tot ce era nou, João Maria era de asemenea pictor și fotograf, iar mai târziu a fost cel care a construit prima sală de proiecție cinematografică în Alentejo. Căsnicia lui cu Mariana Inglesa nu îl nemulțumea decât dintr-un singur punct de vedere: aceasta nu reușise să îi dăruiască un copil. João Maria a apelat deci la o veche lege medievală, care spunea că atunci când soția nu era capabilă să procreeze, soțul avea dreptul la o relație extraconjugală, copiii rezultați din aceasta urmând să crească în familie.
Cu acordul Marianei, João a avut doi copii cu Antónia Lobo, o servitoare săracă și umilă, însă frumoasă: Flor Bela, nume care s-ar putea traduce “floare frumoasă”, născută pe 8 decembrie 1894, și Apeles Demóstenes da Rocha Espanca (10 martie 1897). Ambii frați au crescut din prima zi în familia lui João, cu Mariana în rolul de mamă. De altfel, Antónia Lobo a murit când Florbela avea doar 14 ani, victimă a unei boli pe care nimeni nu a înțeles-o, dar care fusese trecută în certificatul de moarte ca „nevroză”.
Florbela și fratele ei au crescut într-o atmosferă neobișnuit de liberă, creativă și boemă. Casa lui João Espanca era frecventată de personalități artistice, iar petrecerile literare nu lipseau. În mod curios, deși Florbela avea o relație apropiată cu tatăl său, acesta nu și-a recunoscut oficial paternitatea decât la 19 ani după moartea ei, la inaugurarea bustului poetei din Évora. João Maria nu a recunoscut niciodată paternitatea lui Apeles.
Florbela a scris primul ei poem la vârsta de 8 ani: “A vida e a morte” („Viața și moartea”), iar curând după aceea a început să scrie versuri în sonet, un format dificil care va rămâne însă expresia ei artistică preferată. În 1908, la câteva luni după ce și-a pierdut mama biologică, a fost una din primele fete acceptate printre elevii liceului André de Gouveia, o scoală tradițională de băieti din Évora. În această perioadă începe însă tumultul în viața ei personală ce nu avea să se liniștească niciodată: în 1911 se îndrăgostește de Alberto Moutinho, un coleg, cu care se și căsătorește chiar de ziua ei, când împlinea 19 ani.
Cuplul se mută în Redondo, unde ambii predau. Florbela este profesor de engleză, franceză, istorie și geografie, însă pe lângă asta începe să își citească versurile pentru public, iar unul din sonetele ei apare într-o revistă.
În 1917 Florbela se întoarce la Évora și își termină studiile la André de Gouveia, absolvind cu o diplomă în literatură. Se mută apoi la Lisabona și se înscrie la Facultatea de Drept, una din primele studente femei ale acestei instituții. În același timp, devine din ce în ce mai activă în viața boemă și literară a capitalei. Însă pe măsură ce vocea sa artistică devine mai intensă, viața ei personală suferă. În 1919 pierde o sarcină și începe să dea primele semne de nevroză. În același an apare și volumul «Livro de Mágoas» („Cartea tristeților”). Soțul ei nu o urmează în Lisabona, așa că vor rămâne separați până în 1921, când Florbela divorțează ca să se poată căsători cu noua ei iubire, ofițerul de artilerie António Guimarães.
În 1923 pierde o nouă sarcină, publică volumul “Livro de Sóror Saudade” și se separă de António Guimarães, decizie ce îi va aduce oprobriul familiei. „Iubitul meu frate”, îi scrie lui Apeles în decembrie 1923, „… te-am lăsat să trăiești cu certitudinea că viața mea e plină de o fericire pe care nu o trăiam nici în cea mai mică măsură, nu m-ai auzit niciodată plângându-mă, nimeni nu mi-a văzut o lacrimă, și totuși viața mea din ultimii doi ani a fost un calvar[…]. Am suferit toate umilințele, am suportat toate brutalitățile și grosolăniile, m-am resemnat să trăiesc în cel mai mare abandon moral, în cea mai rece indiferență, însă a venit o zi în care mi-am amintit că viața trece, că tinerețea și înflăcărarea mea se sting, că mă transform în cea mai vulgară dintre femei, și din mândrie, dar și din demnitate, am privit fără lașitate sau slăbiciune ce făcea acest bărbat din viața mea, și am decis să închei totul simplu, fără remușcări și fără urmă de amărăciune. Divorțez și mă recăsătoresc, dacă legea îmi permite […] M-am gândit la societate, m-am gândit la familie, la prieteni, și mai ales la tine, dar ce vrei? Nu mă pot sacrifica acestor lucruri care înseamnă mult, fără să însemne totuși nimic în comparație cu ceea ce simt […].”
Într-adevăr, divorțul Florbelei este finalizat în 1924, iar ca urmare familia va refuza să îi mai vorbească timp de doi ani. În 1925 poeta se căsătorește pentru a treia oară, de data aceasta cu Mário Laje, medicul care o trata de nevroză.
Deși trăiește povești intense de iubire, cel mai important bărbat din viața Florbelei rămâne fratele ei mai mic, cu care anumite surse susțin că ar fi avut o relație incestuoasă. Apeles este și el un personaj: un tânăr atrăgător, educat, cu o carieră promițătoare în marină, însă pasionat și de pictură în acuarelă și ulei (de altfel, lucrările lui aveau să fie expuse în anii ’40 la liceul pe care atât el cât și sora lui l-au frecventat). Apeles avea să moară tragic la doar 30 de ani într-un accident aviatic, eveniment care se spune că ar fi generat și moartea din cauze neelucidate a poetei. După moartea lui începe să scrie proză care va apărea în 1931 în volumul “As Máscaras do Destino” („Măștile destinului”).
După cea de-a treia nuntă, atât relația Florbelei cu soțul, cât și sănătatea ei mintală se înrăutățesc. Se îndrăgostește de pianistul Luís Maria Cabral, căruia îi dedică două poeme. Are două tentative de sinucidere, iar starea ei fizică devine din ce în ce mai gravă . Pe 8 decembrie 1930, ziua în care împlinea 36 de ani, moare – posibil prin sinucidere cu Veronal, medicamentul pe care îl lua pentru nevroză. În 1931 apare volumul postum de poeme “Charneca em Flor” („Stepă în floare”).
Florbela Espanca a fost un spirit creator puternic, a cărui intensitate s-a manifestat încă din copilărie. Mai mult decât atât, a fost o femeie curajoasă care a sfidat convențiile sociale ale epocii și a luptat pentru a trăi exact așa cum simțea. A fost una din primele voci feminine care care au îndrăznit, într-o țară profund catolică, să vorbească despre iubire, pasiune, tristețe, dorință. Este considerată o personalitate lirică remarcabilă, ce a stimulat o mișcare de emancipare literară feminină în Portugalia și a fost o sursă de inspirație pentru artiștii portughezi contemporani cu ea și nu numai.
Într-un poem intitulat „În memoria Florbelei Espanca”, Fernando Pessoa o descrie: “alma sonhadora/ Irmã gémea da minha!” („suflet visător / Soră geamănă a mea!”). Câteva dintre sonetele ei au devenit chiar versuri de piese muzicale, cum ar fi Desejos Vãos, o piesă fado din repertoriul Marizei.
Pe de o parte feminină, intensă și dramatică, uneori pierdută în propria ei lume, pe de alta plină de curaj și îndrăzneală, o adevărată feministă în vremuri în care acest termen încă nu exista, Florbela rămâne o personalitate fascinantă care a încercat să se înțeleagă pe ea însăși, și poate să se explice celor din jur, prin versuri.
de Ana Sipciu*
*Ana este cursantă Fala Português! Este pasionată de literatura portugheză, de expresii suprinzătoare și de pastéis de nata.
Vă lăsăm cu unul dintre poemele noastre preferate din ultimul său volum, “Charneca em flor“, în lectura traducătoarei Simina Popa.
Ser Poeta
Ser Poeta é ser mais alto, é ser maior
Do que os homens! Morder como quem beija!
É ser mendigo e dar como quem seja
Rei do Reino de Aquém e de Além Dor!
É ter de mil desejos o esplendor
E não saber sequer que se deseja!
É ter cá dentro um astro que flameja,
É ter garras e asas de condor!
É ter fome, é ter sede de Infinito!
Por elmo, as manhãs de oiro e de cetim…
É condensar o mundo num só grito!
E é amar-te, assim, perdidamente…
É seres alma e sangue e vida em mim
E dizê-lo cantando a toda gente!
Dacă v-a plăcut și vreți să aflați ce vrăji mai facem, nu uitați să vă abonați la newsletter sau/și să ne urmăriți pe Instagram și pe Facebook .